Azi, de fapt ieri

Azi am imbatranit. Dar nu ma refer la batranetea fizica, aia cu probleme la incheituri sau oase. Din punctul ala de vedere sunt deja pensionar. E vorba de o decizie pe care am luat-o azi, intr-un final. O decizie care ma contrazice total.
Am fost la un concurs de tir cu arcul pe un traseu extrem de abrupt. La pauza dintre runde am simtit ca glezna stanga (luxata de 2 ori in ultima saptamana) – e epuizata in proportie de vreo 70%. Un procent cantarit indelung, singur in parcare. Si am decis sa abandonez concursul. Rational, matur? Asa o fi – doar nu-mi aduc aminte sa fi ratat vreodata ocazia de a fi foarte aproape de o limita (mai ales de natura fizica, recunosc) si sa nu incerc sa o depasesc. Marturie stau zecile de contuzii/taieturi/cusaturi/entorse/tendinite/rupturi/fisuri etc. Marturii ale esecurilor, mai degraba. Fiecare insa a fost un castig in alt plan, dar asta e o alta discutie.
M-am urcat batraneste la volan si am plecat spre ai mei. Stiam exact cum o sa imi zambeasca ala micu. Castigasem mai bine de o jumatate de zi. Cel putin.

Pe muchie

Vine un moment in viata fiecarui hobby-st in care pasiunea incepe sa nu se mai multumeasca cu putin. Spre exemplu, la mine: am tras cateva mii de sageti, dupa care trebuia sa am musai un arc cu fibra de carbon. Am sarit de suta de ore de ping-pong, mi-am tras si paleta cu carbon. Plus una cu lemn de balsa, sa vad diferenta. Am inceput sa fac fotografie pe film si de la aparate focus free am ajuns sa am aparate cu montura Contax, M39, M42, Pentax K – si obiective pentru fiecare. Unde vreau sa ajung: de vreo trei luni ma duc destul de des la o sala de fitness. Ma gandesc cu groaza la momentul in care voi trece si aici la urmatorul nivel. Din cate am vazut, in acest caz e musai sa te epilezi pe piept. Iar la un nivelul si mai sus – singurul par acceptat e cel din sprancene!!! Mda. Vad eu cum scot camasa…

Ce sa fac?! Bine.

Azi m-am gandit toata ziua la Roger Waters si la al sau Amused to Death. Probabil din cauza ploii marunte. Despre Waters se poate spune ca este unul dintre cei mai “vizuali” muzicieni care au creat vreodata. Si ma tot gandesc daca o sa fiu candva in stare sa ii transpun melodiile in fotografii. Spre exemplu, Amused to Death are 14 melodii. Cum ar arata cele 14 poze? Ce-as poza in locul lui Bill Hubbard? Sau cum as ilustra vointa divina? Cel mai greu lucru pe care trebuie sa il faci atunci cand incepi sa-ti imaginezi seria asta de 14 este sa scapi de cele trei elemente care compun imaginea de pe coperta albumului – televizorul, telecomanda si gorila. Inca nu am reusit sa scap de ele, dar nu capitulez.

Ieri am venit de la munte, am stat o zi impreuna cu familia unui prieten cu care (rusine sa ne fie) nu ne-am vazut de nici nu mai stiu cati ani. Am fost 7 cupluri, cu copiii de rigoare, a plouat de a rupt, Mandinga a falsat jenant, Bute a luat o bataie crunta – si cu toate astea a fost o zi pe care o voi tine minte cu mare placere. Si asta mai ales datorita faptului ca nimeni din cei prezenti nu avea ceva de demonstrat, nici vreun demon de imblanzit, nici vreun naduf de varsat. Toata lumea se purta firesc, daca iti vine sa crezi. Ma gandeam ca asa ar trebui sa arate si o cina in familie – bineinteles, intr-o familie straina de-a mea, pentru ca la noi e imposibil sa nu apara o cearta la un moment dat.

Alaltaieri am vrut sa iesim la o piesa de teatru, dar nu am gasit bilete la ce voiam si am ramas acasa. Numai bine, pentru ca de la 6 a inceput sa ploua zdravan. Speram sa fotografiez niste fulgere, dar nu au fost. Vreau sa vad daca merge sa folosesc o diafragma de 22 si o expunere de 30 de secunde, iar dupa ce apare fulgerul sa acopar obiectivul cu mana. Bineinteles, camera sta pe un trepied. Fantezii. Am adormit uitandu-ne la un serial politist, desi ea voia sa vedem Le Havre. Simteam eu bine ca nu ma tin pleoapele si mai bine adormi la un CSI decat la un Kaurismaki.

Inaintea zilei de alaltaieri mi-a venit un Kiev 4 de la Arad. E un alt aparat foto cu film, dar care are un caracter aparte. Pare sa mearga bine, am pus in el un film alb negru bun si scump, dar in ultimele 4 zile nu am avut ceva care sa ma inspire monocrom, ca sa zic asa. Inainte de asta nu stiu ce-am mai facut. E ca-ntr-o ceata placuta, imponderabila, in care Dana imi ofera la fel de mult sens ca intotdeauna.

Cam asta fac. Si ti-am raspuns aici mai pe larg pentru ca la telefon, cand m-ai intrebat ce fac, am zis un “Bine!” cam expeditiv.  Tu insa mi-ai spus ca nu prea pare sa fiu bine daca este sa imi analizezi statusurile si update-urile de pe Facebook. Poate de-asta nu te-am intrebat la randul meu “Tu ce mai faci?” – pentru ca stiam deja ca nu esti bine, in ciuda oricarui raspuns posibil pe care l-ai fi dat. Cum naiba sa fii bine daca ai ajuns sa iei atat de in serios acvariul asta de-i zice Facebook si sa-l confunzi cu realitatea ?!

Hai mai bine sa fugim candva cu fetele o zi la munte. Si, daca totul va fi bine, nu vom posta nimic pe Facebook, ca sa vezi ca se poate si asa.

Faulturi tactice

Imi aduc aminte cat de tare m-a contrariat expresia “fault tactic” cand am auzit-o prima oara.
Aveam vreo 5 ani si ma uitam cu tata la un meci de fotbal.
Ma contraria faptul ca faultul nu se mai facea in situatia pe care o stiam eu, adica atunci cand era evident ca cel care are mingea este in situatie clara de a marca. Pe vremea cand eram copii, cam asta era singura situatie in care faultam voit.
Dupa ce a incasat ca de obicei un
“Cum adica?”
frontal, tata mi-a explicat ce si cum e cu tipul asta de fault.
Cel care faulteaza isi da seama ca daca nu opreste din timp actiunea adversarilor, se va ajunge intr-o situatie periculoasa unde va fi nevoit sa faulteze in careu, cel mai probabil, si mai bine opresti actiunea din timp decat sa te trezesti ca ii dai adversarului nu doar o lovitura libera, ci un 11 metri. Si iti mai iei si un rosu, pe cand la un “tactic” mai poti scapa si cu un galben.
Tare m-a intristat sa aflu ca se face asa ceva in fotbal. Dar si mai tare m-a intristat continuarea: “Se mai fac faulturi tactice pentru a scote adversarul din ritm.
[cum adica?]
Adica atunci cand ii iese totul ( paseaza, dribleaza tot, da gol dupa gol) incepi sa ii fragmentezi jocul prin orice mijloace. Faulturi, mingi trimise in aut, te prefaci accidentat si stai minute intregi pe jos, de-astea…

Cred ca aceea a fost ziua in care fotbalul si-a pierdut iremediabil inocenta in ceea ce ma priveste. Dar trebuie sa recunosc ca din arsenalul stiintei mele de a fi fericit, faultul tactic e la loc de mare cinste. Spre exemplu, am abservat ca Internetului ii cam ies toate in ultimele ore: ma tine ba in mailuri, ba pe Facebook, ba pe Hotnews, ba pe messenger – asa ca am decis sa ii trag un fault tactic si sa ies la o plimbare in soarele asta atat de tentant. Si cu ocazia asta imi iau cu mine si un aparat foto cu film, sa mai fac un fault tactic si digitalului, ca parca prea ii ies toate pasele in ultimii ani si se comporta de parca ar fi nationala Braziliei.

Hai s’avem o saptamana faina!

De pe telefon. 25.02.12

Iar despre ceva care mă enervează. E un curent destul de prezent – ardeleni care fac toti “sudistii” mitocani, sau mitici, cum le zic ei. E clar pentru mine ca ai aceleaşi şanse de a da peste un mitocan în sud câte ai de a da peste un ins de treabă în Ardeal. Dar absolut toţi ardelenii de treabă pe care i-am cunoscut nu credeau ca sunt singurii din România. Aşa ca cei care clameaza ca e suficient sa fii ardelean ca sa fii o persoana deosebită sunt tocmai aceia care infirmă ceva ce ar fi putut fi o regula.

Colectia de iarna din sufletele noastre

Genul asta de mesaj evident- unii fac fashion si altii umbla in pielea goala de saracie– a inceput sa ma enerveze tare rau de ceva vreme.

Da, stim. Unii isi iau haine de firma. Si mai multi folosesc laptopuri, si mai multi au masini de 100-50-20-10-5 mii de euro sau de la bulgari. Dai 3 euro pe o cafea la mall. Ba chiar iti permiti nesimtirea sa iti iei carti de la 10 euro in sus, cand altii mor de foame. Platesti 300.000 de euro in 35 de ani pentru un apartament de 120 de mii.   Cu banii astia, undeva in Africa ai fi construit case pentru un sat intreg.

Dar stii ce? Lasa astea, simte-te bine, ca doar nu-ti iei haine din colectia de iarna de la Versace. Si da share la un astfel de print, apoi vei simti ca esti peste cei care fac fashion. Daca dai si un sms cu suprataxa, chiar poti spera la un scaun in primele randuri in locul cu verdeata.

Sau ai putea sa nu imbratisezi discursuri manipulative ca cel din printul asta. Si sa devii constient ca in imediata ta vecinatate e un amarat pe care il poti ajuta. S-ar putea sa nu ti se para atat de spectaculos ca aproapele din Africa, insa si aproapele de Romania e malnutrit, nescolit, maltratat sau singur. Cu genul asta de atitudine, din aproape in aproape, poate o sa ajungem si la aproapele din Africa. Altfel riscam sa ramanem cu ochii pironiti in departare si atat.

P.S. Cei care ma cunosc stiu deja cat de mult imi repugna industria modei. Mi se pare degradant ca fiintele umane sa devina accesorii ale hainelor pe care le poarta. Si mi se pare uluitor sa glorifici in halul asta superficialitatea (care nu intamplator vine din latinescul superficies = suprafata).Dar cunosc cazuri de oameni din aceasta industrie care sunt implicati in actiuni caritabile reale. Asa ca, la urma urmei, ce imi place sau imi displace mie devine irelevant pentru discutia sau printul de mai sus. Ar trebui sa judecam pomul dupa roadele pe care le face si atat. Sau si mai bine ar fi sa ne uitam doar la pomul pe care il vedem in oglinda si sa il judecam doar pe acela.

N-am scris eu asta!

Cu cat inaintam in varsta, zice-se ca ceasul bilogic ne este dat peste cap si ni se pare ca timpul trece mai repede.
Poate din cauza asta nu vreau sa-mi tratez insomnia. Noaptea parca timpul zaboveste cu mine oricat am nevoie. Sta cuminte cat ma uit in nestire pe geam la bulevardul pustiu. Vad apoi ceasul si imi dau seama ca eternitatea a durat vreo 8 minute. Noaptea imi da voie ca intre doua guri de ceai sa-mi treaca prin cap zeci de ganduri care, in ciuda vitezei cu care alearga, au timp sa ma salute privindu-ma in ochi. Si cand termin ceaiul simt ca i-am mai dat o palma cuiva, ca am trait mai mult decat se cuvenea. Exact ca atunci cand vad un film bun sau citesc o carte buna.
Si tot noaptea scriu randuri ca cele de mai sus, pe care ziua le reneg foarte convingator, din simplul motiv ca ma fac vulnerabil. Sau ca ma fac sa par vulnerabil, ceea ce e tot un drac.

Vazand si crezand. 2

M-am trezit si eu o data la ora 5 dimineata si am vazut o lumina ireala pe geam. Am chinuit rau de tot bietul Lumix FZ4 pana am reusit sa prind nuanta in cauza. Norocul meu ca japonezul a pus si un buton pentru setari manuale.


Ca tot veni “vorba” de cosurile de la CET, iata-le cum arata la un sfert de ora dupa asfintit:


De pe balcon am avut mereu o lumina frumoasa la apus. Insa pe masura ce anii treceau, campul din fata balconului se transforma in cartier. Si transformarea continua, in ciuda crizei. Din pacate, exact in zona in care apusul era cel mai spectaculos, a aparut un bloc de 15 etaje care blocheaza tot. La urma urmei, bloc e var primar cu blocaj.