Animalu’socialu’

Azi dimineata am ajuns cu ala micu’la Medlife, sa ii fac niste analize oarecare. Coada, babana. Vreo 5 perechi de parinti cu copii mai maricei, de vreo 4-6 ani, erau inaintea mea. Toti parintii imi ocoleau privirea. Pai da, imi ziceam eu. Vezi ca e cineva dupa tine la rand, care are un copil de cateva luni, care plange de foame, si tu nu i-ai zice sa intre inaintea ta. Lasa, tati, ca asa suntem noi. Respectam legea, respectam si cozile, rabdam de foame daca e cazul dar nu cerem favoruri nimanui. Da, cam asa imi ziceam eu in cap in timp ce incercam si mai abitir sa le prind privirea omenilor alora “mai mici decat copiii pe care ii tineau in brate”.
Timpul trece, ajungem primii la usa cu pricina. Si tocmai atunci apare un cuplu cu un copil de maxim 2 luni. Mi-am ferit privirea si am intrat.
Intarziasem deja la munca, ala mic al meu urla de foame si nu puteam sa ii dam sa manance decat dupa recoltare, nu stiu altii cum sunt dar de-al meu mi se rupe sufletul – ce mai, aveam toate motivele sa procedez asa. Probabil fix aceleasi motive ca cele 5 cupluri de parinti dinaintea mea.

P.S. Dana mi-a adus aminte inca o data de ce o iubesc atat de mult. Cand i-am povestit despre monologul meu interior si vanatoarea de priviri, mi-a spus ca si ei i-ar fi placut sa nu asteptam atat. Dar s-a uitat in ochii copiilor dinaintea noastra si toti erau speriati. Al nostru era doar infometat. Mi-a mai spus ca primele ei amintiri urate legate de statul la cozi pe holurile spitalelor sunt cam de pe la varsta pe care o aveau copiii aceia.
Mi-e cam rusine ca m-am uitat in ochii parintilor si nu ai copiilor. De faptul ca as putea fi un animal nesimtit daca in felul asta imi ajut cumva odrasla, nu mi-e. Scuze! Pe bune, scuze!