Despre greseala de a nu gresi

Acum cateva zile, un prieten dadea o definitie posibila a stilului. Spunea ca ar fi “ascunderea cu dibacie a punctelor tale slabe”.  Si ca pentru a stapani stilul (era vorba de scris) trebuie sa stii exact care sunt punctele tale slabe.

Pe loc, nu l-am contrazis si nici nu i-am dat dreptate (mi s-a parut cam plata definitia). Insa intre timp m-am lovit de un caz in care cativa colegi de breasla au facut un demers indraznet, plin insa de greseli. Demersul e insa atat de proaspat si entuziasmant, incat putina lume i-a vazut hibele. Mi-am adus aminte de o mai veche mirare a mea: aceea ca oamenii sunt atrasi de lucrurile imperfecte. Nimeni n-ar sti sa spuna numele unui turn perfect vertical din Italia, sau cum s-au numit cele doua vapoare surori ale Titanicului. Iar asta ma face sa cred ca greselile au o sansa lor, ca ne sunt simpatice – poate si pentru ca ne e mai usor sa ne apropiem de ceva imperfect, ca noi.

Si daca tot veni vorba de sanse, o greseala chiar poate oferi cuiva sansa de a-si modela (macar) propriul stil.Din experienta stiu ca esti cu atat mai bine platit cu cat ai gresit mai mult in trecut.

E clar insa ca cei care repeta o greseala au o altfel de sansa:  sa moara de foame.