Faza zilei – de Puccail si Gavriil

Ma văd azi cu Pucca. Cum n-aveam bani (“azi, cel puţin” urlă vexat optimistul din mine) de cinste pentru X persoane de ziua numelui, am zis să o cinstesc pe ea, că ea e cea mai pesimistă în ceea ce priveşte posibilitatea de a ne vedea. De a ne cinsti, cu atât mai puţin.

Ei bine, iese ea din cladirea de birouri cu tortul de mere si migdale, arunc o felie zdravănă (bună de tot!) pe gât şi o luăm spre Nasser, să bem o cafea arăbească. Ajungem noi, comandam câte o cafea cu miros de sfinte moaşte (bai, băgaseră ăia tot cardamonul din lume în două ceşti) şi ne punem pe bârfă. Vorba vine – bârfă. Cum ne vedem, cum începem să ne lăudăm cu felul în care au fugit banii de noi. De data asta m-a bătut: maşina ridicată, maşina spartă , plus  ceva probleme de sănătate ale juniorului.

Şi acum ajungem la ceea ce mie mi s-a părut a fi faza zilei.

Aflu că asigurarea de maşină nu i-a acoperit furtul casetofonului. De ce: i-au zis ăia că nu-i dau banii pentru că a lăsat faţa casetofonului în torpedou, şi astfel e vina ei- “ca şi când îl inviţi pe hoţ să ţi-l fure”. Asta mi se pare epocala. Nu ştiu la ce firma are asigurarea, aproape nici nu mă interesează, dar raţionamentul invocat mi se pare kafkian. E ca şi când ai fi vinovat că deţii ceva care poate fi furat. Ca şi când dacă eşti fată inviţi violatorii la festin. Ca şi când ai trăi în România, pentru că de fapt despre asta este vorba. Refuz să cred că în vreo ţară cât de cât normală ţi se asigură casetofonul din maşină doar dacă îl iei în fiecare seară cu tine în casă. Şi astfel, în loc să mă bucur de ziua onomastică, mă duce gândul pe alte meleaguri. Chiar, dacă ştii sigur că la fel păţeşti cu asigurarea şi în Olanda, să zicem, te rog frumos să nu îmi spui.

Hai la mulţi ani, pentru cei în speţă!

P.S. I-am cerut Puccăi acordul de publicare. Aşa am ajuns la:

Faza zilei 2.

La telefon cu cei de la asigurari. Stabilesc ei că nu-i dau bani de casetofon (păsămite, probabil aflaseră că maştera trezea tot cartierul cu The Doors noapte pe la la trei, când îi dădea jar bidiviului galben ca un galbenuş pe bulevardul Timişoara). Aşa – ce-i zice totuşi tanti de la call center: “zic totuşi să vă deschid dosar de daune”. Pucca, cu tonul ei nazal, parcă pururi perplex în faţa prostiei si/sau jmekeriei umane: “Nu deschizi niciun dosar, femeie! Ce-ai? Dacă nu-mi daţi bani de casetofon, de ce mai îmi faci dosar?!”. Aia ca da, Pucca ba, si tot aşa. În cele din urmă, când Pucca în sfârşit încăleca pe o şa, mi-a dezvaluit motivul ascuns al vampirilor de la asigurări: îi făceau dosar acum, ca la anul să plătească mai mult. De parcă o să-şi mai facă Pucca asigurare tot la ei, după ce au condamnat-o să audă doar zgomotul motorului în drumul către şi dinspre muncă.

Şi gata 🙂