Concediu de loc

După ce o bacterie ne-a luat pe toți trei la rând, uite că am făcut ceva incredibil pentru bucuresteanul de 2014: n-am mai plecat nicaieri. Prilej numai bun de dat seama că nu unde, ci cu cine și ce contează mult mai mult…Și ca s-o spun p’aia dreaptă, cred că ne întoarcem odihniți din concediu nu pentru lucrurile, locurile noi pe care le vedem sau facem, ci pentru cele vechi- pe care nu mai sunt nevoiti sa le facem: sedinte, debriefuri, pareri nespuse si altele asemenea…
 
 
 

Ce nu ne omoara ne face mai inerti

Parintii nostri, bunicii lor. Un exemplu luat la intamplare. De ce nu ii dati lapte de vaca? Pai, fiindca nu vreau sa ma trezesc cu vreo intoleranta la lactoza, na. E, prostii. Tie ti-am dat de la cateva luni si n-ai murit.
Iar “argumentul”asta revine cand ti-e lumea mai draga. E expresia clara a faptului ca românul traieste de veacuri intr-o civilizatie a supravietuirii. Asa se explica de ce avem maxim 10 tipuri de legume intr-o piata centrala sau de ce avem strazile murdare si pline de gropi. Daca n-a murit nimeni cunoscut, e ok sa fie asa.

Oricine e profet pe blogul lui

Acum mai bine de zece ani puteam sa stau cu orele sa-mi imaginez configuratia calculatorului de vis. In timp, am inlocuit doar obiectele genului asta de fantezie cu masini, arcuri, aparate foto pe film si altele asemenea. Nu prea scumpe, daca se poate. De vreo trei zile sunt insa cam ingrijorat. Am inceput sa am proiectii despre stari mentale. Care basca sunt legate de cum m-as simti daca as face cutare chestie. Nu daca as avea lucrul X, ca pana acum. Inainte era mai simplu, acum e mai ieftin. Ce e oarecum infricosator e ca traiesc simultan o groaza de vieti deloc marete (in ciuda faptului ca tot gratis ar fi si alea). Nu tu o inventie, nu tu campion olimpic, nu tu nimic de genul asta. Tare imbucurator este insa faptul ca in toate acele franturi de viata pe care le traiesc paralel/in avans sunt printre fix aceiasi oameni dragi de care sunt inconjurat si in prezent. Iar asta chiar mi se pare măreț:)

Poate nu merita

Poate iti e gandul la textul ala pe care trebuie sa il predai si tu nu ai habar cum sa il incepi macar. Poate ca de vreo doua luni te tot gandesti la cum sa scapi de poluarea din apartament, macar de aia fonica, dar toate solutiile costa enorm. Poate te doare spatele si te-ai umflat de clorzoxazona si ibuprofen care banuiesti tu ca nu-si mai fac efectul. Poate banii aia pe care urma sa ii primesti nu ii vei mai vedea in veci. Poate n-ai mai dormit 4 ore fara intrerupere de saptamani intregi. Poate aluia mic o sa ii treaca episodul febril fara sa fie nevoie sa recurgi la antibiotice. Sau macar nu la de-alea puternice. Poate pediatrul se inseala si ala mic nu e predispus la probleme respiratorii. Poate nu ti-a mostenit problemele digestive. Poate ai scapat azi din vreo trei situatii la limita in care era sa faci accident tocmai pentru ca mintea iti e ferfenita.
Poate Dana va reusi sa doarma macar 2 ore neintrerupt. Poate doar frizeaza o depresie. Poate o ajut in weekend sa se odihneasca putin, sau macar sa se plimbe singura printre blocuri. Poate e deja prea mult sa te gandesti la toate astea in ultima ora. Poate in acel moment iti suna telefonul si raspunzi.
-Ce faci?
-Bine! pentru ca esti convins ca chiar asa este. Nu ai nicio problema atata timp cat nu te afli intr-o situatie fara iesire.
-Si noi suntem bine. Ajungeti maine pe la Buzau?
Am ajuns in cele din urma. In spatiul ala in care o farfurie pusa pe partea “gresita” a mesei reprezinta o adevarata declaratie de razboi. Alea sunt probleme, nu ce traim noi, niste copii la urma urmei. Copiii lor.
Asa ca, tocmai pentru ca nu avem probleme, nu ne mai ramane decat sa facem bine in continuare.
Am face bine sa dormim, spre exemplu.

Cum ajungi sa preferi manelele

Ieri, la tara. Ora 8:39 AM. La vreo 300 de metri de casa alor mei incep sa bubuie boxele. “E nunta”, am citit pe buzele mamei, ca n-aveam cum sa aud. “La 5 pleaca la local, la Buzau”. Insa chiar ceva mai devreme de-atat muzica s-a oprit. Minune! Adi Minune, mi se arunca replica. Dar tocmai cand bucuria era mai in toi, cand linistea parca ne vuia in timpane, auzim de la vreo 500 de metri duduind in alte boxe ” Binecuvantata este Imparatia, a Tatalui si-a Fiului si-a Sfantului Duuuuuuh” si tot asa. Pe bune acum, Astia trei n-au nicio vina, cine ma cunoaste stie ca sunt chiar fanul lor. Dar parca i-as aprecia si mai tare daca le-ar arde boxele tururor astora care le pronunta numele la microfon. Ca stateam aseara si ma intrebam ce m-a deranjat mai rau, o zi de manele sau jumatatea de ora de falseto bisericesc?
Zau ca prefer manelele in cazul asta…Fie si 8 ore la rand!

Animalu’socialu’

Azi dimineata am ajuns cu ala micu’la Medlife, sa ii fac niste analize oarecare. Coada, babana. Vreo 5 perechi de parinti cu copii mai maricei, de vreo 4-6 ani, erau inaintea mea. Toti parintii imi ocoleau privirea. Pai da, imi ziceam eu. Vezi ca e cineva dupa tine la rand, care are un copil de cateva luni, care plange de foame, si tu nu i-ai zice sa intre inaintea ta. Lasa, tati, ca asa suntem noi. Respectam legea, respectam si cozile, rabdam de foame daca e cazul dar nu cerem favoruri nimanui. Da, cam asa imi ziceam eu in cap in timp ce incercam si mai abitir sa le prind privirea omenilor alora “mai mici decat copiii pe care ii tineau in brate”.
Timpul trece, ajungem primii la usa cu pricina. Si tocmai atunci apare un cuplu cu un copil de maxim 2 luni. Mi-am ferit privirea si am intrat.
Intarziasem deja la munca, ala mic al meu urla de foame si nu puteam sa ii dam sa manance decat dupa recoltare, nu stiu altii cum sunt dar de-al meu mi se rupe sufletul – ce mai, aveam toate motivele sa procedez asa. Probabil fix aceleasi motive ca cele 5 cupluri de parinti dinaintea mea.

P.S. Dana mi-a adus aminte inca o data de ce o iubesc atat de mult. Cand i-am povestit despre monologul meu interior si vanatoarea de priviri, mi-a spus ca si ei i-ar fi placut sa nu asteptam atat. Dar s-a uitat in ochii copiilor dinaintea noastra si toti erau speriati. Al nostru era doar infometat. Mi-a mai spus ca primele ei amintiri urate legate de statul la cozi pe holurile spitalelor sunt cam de pe la varsta pe care o aveau copiii aceia.
Mi-e cam rusine ca m-am uitat in ochii parintilor si nu ai copiilor. De faptul ca as putea fi un animal nesimtit daca in felul asta imi ajut cumva odrasla, nu mi-e. Scuze! Pe bune, scuze!

Cocosat de munca

Expresia asta are in ea o doza de adevar. Mare! Am observat ca atunci cand plec la munca, pozitia de sofat e mai inalta cu cativa centimetri fata de momentul in care ma intorc acasa dupa vreo 8-10 ore. Mi-am dat seama de asta dupa oglinda retrovizoare. Ramane sa observ in timp de cate ore ar trebui sa fie ziua de munca incat sa nu mai fie nevoie sa ajustez oglinda pe verticala. Un adevarat studiu stiintific, ce mai tura-vura! 🙂

Ce sa fac…bine

Am situatii pe care ajung sa le retraiesc de fiecare data de la zero, de parca n-as invata nimic din trecerea timpului. Exemplu. De fiecare data cand ajung pe la parinti si ma uit la cotoarele cartilor cumparate cu gandul “o sa le vina vremea”, ma simt vinovat. Sunt carti cumparate pe vremea aceea in care nici prin cap nu imi trecea ca voi ajunge nu doar sa citesc, ci chiar sa cumpar carti din care sa invat cum se face o anumita treaba, cum ar fi publicitatea. Cartile din casa parintilor si-au pastrat intacta inocenta, la care nu ma pot abtine sa nu ravnesc de fiecare data cand dau o raita pe la Buzau. Si aproape de fiecare data iau inapoi la Bucuresti o carte “de-aia” pe care sunt hotarat sa o citesc. Și-atat.