Observam ca nu ma pot abtine, cand vine vorba sa am incredere în cineva, ca increderea cu care “girez” o persoana e direct proportionala cu gradul ei de cultura. De fapt, ca sa nuantez putin mai mult, e vorba mai degraba de capacitatea cuiva de a se lasa modelat de ceea ce transmite literatura, pictura, muzica, teatrul si altele asemenea. Nu e un criteriu unic, doar un punct de pornire foarte promitator. Pana acum, experienta mi-a validat “pornirile”. Stiu vreo cateva persoane- în care am incredere- care mi-ar spune ca e o convingere limitatoare. Aşa o fi, o sa mă aflu cu siguranţă intr-o situaţie care le va da dreptate. Chiar si asa, prefer sa ma insel rar si grav decat sa ratez un moment de congruenta spirituala cu cineva pe care nu îl cunosc profund, dar care are ce oferi. Ziceam si eu.

Vine un moment in viata fiecarui hobby-st in care pasiunea incepe sa nu se mai multumeasca cu putin. Spre exemplu, la mine: am tras cateva mii de sageti, dupa care trebuia sa am musai un arc cu fibra de carbon. Am sarit de suta de ore de ping-pong, mi-am tras si paleta cu carbon. Plus una cu lemn de balsa, sa vad diferenta. Am inceput sa fac fotografie pe film si de la aparate focus free am ajuns sa am aparate cu montura Contax, M39, M42, Pentax K – si obiective pentru fiecare. Unde vreau sa ajung: de vreo trei luni ma duc destul de des la o sala de fitness. Ma gandesc cu groaza la momentul in care voi trece si aici la urmatorul nivel. Din cate am vazut, in acest caz e musai sa te epilezi pe piept. Iar la un nivelul si mai sus – singurul par acceptat e cel din sprancene!!! Mda. Vad eu cum scot camasa…

Azi m-am gandit toata ziua la Roger Waters si la al sau Amused to Death. Probabil din cauza ploii marunte. Despre Waters se poate spune ca este unul dintre cei mai “vizuali” muzicieni care au creat vreodata. Si ma tot gandesc daca o sa fiu candva in stare sa ii transpun melodiile in fotografii. Spre exemplu, Amused to Death are 14 melodii. Cum ar arata cele 14 poze? Ce-as poza in locul lui Bill Hubbard? Sau cum as ilustra vointa divina? Cel mai greu lucru pe care trebuie sa il faci atunci cand incepi sa-ti imaginezi seria asta de 14 este sa scapi de cele trei elemente care compun imaginea de pe coperta albumului – televizorul, telecomanda si gorila. Inca nu am reusit sa scap de ele, dar nu capitulez.

Ieri am venit de la munte, am stat o zi impreuna cu familia unui prieten cu care (rusine sa ne fie) nu ne-am vazut de nici nu mai stiu cati ani. Am fost 7 cupluri, cu copiii de rigoare, a plouat de a rupt, Mandinga a falsat jenant, Bute a luat o bataie crunta – si cu toate astea a fost o zi pe care o voi tine minte cu mare placere. Si asta mai ales datorita faptului ca nimeni din cei prezenti nu avea ceva de demonstrat, nici vreun demon de imblanzit, nici vreun naduf de varsat. Toata lumea se purta firesc, daca iti vine sa crezi. Ma gandeam ca asa ar trebui sa arate si o cina in familie – bineinteles, intr-o familie straina de-a mea, pentru ca la noi e imposibil sa nu apara o cearta la un moment dat.

Alaltaieri am vrut sa iesim la o piesa de teatru, dar nu am gasit bilete la ce voiam si am ramas acasa. Numai bine, pentru ca de la 6 a inceput sa ploua zdravan. Speram sa fotografiez niste fulgere, dar nu au fost. Vreau sa vad daca merge sa folosesc o diafragma de 22 si o expunere de 30 de secunde, iar dupa ce apare fulgerul sa acopar obiectivul cu mana. Bineinteles, camera sta pe un trepied. Fantezii. Am adormit uitandu-ne la un serial politist, desi ea voia sa vedem Le Havre. Simteam eu bine ca nu ma tin pleoapele si mai bine adormi la un CSI decat la un Kaurismaki.

Inaintea zilei de alaltaieri mi-a venit un Kiev 4 de la Arad. E un alt aparat foto cu film, dar care are un caracter aparte. Pare sa mearga bine, am pus in el un film alb negru bun si scump, dar in ultimele 4 zile nu am avut ceva care sa ma inspire monocrom, ca sa zic asa. Inainte de asta nu stiu ce-am mai facut. E ca-ntr-o ceata placuta, imponderabila, in care Dana imi ofera la fel de mult sens ca intotdeauna.

Cam asta fac. Si ti-am raspuns aici mai pe larg pentru ca la telefon, cand m-ai intrebat ce fac, am zis un “Bine!” cam expeditiv.  Tu insa mi-ai spus ca nu prea pare sa fiu bine daca este sa imi analizezi statusurile si update-urile de pe Facebook. Poate de-asta nu te-am intrebat la randul meu “Tu ce mai faci?” – pentru ca stiam deja ca nu esti bine, in ciuda oricarui raspuns posibil pe care l-ai fi dat. Cum naiba sa fii bine daca ai ajuns sa iei atat de in serios acvariul asta de-i zice Facebook si sa-l confunzi cu realitatea ?!

Hai mai bine sa fugim candva cu fetele o zi la munte. Si, daca totul va fi bine, nu vom posta nimic pe Facebook, ca sa vezi ca se poate si asa.

Imi aduc aminte cat de tare m-a contrariat expresia “fault tactic” cand am auzit-o prima oara. Aveam vreo 5 ani si ma uitam cu tata la un meci de fotbal, desigur. Ma contraria faptul ca faultul nu se facea in situatia in care stiam eu, adica atunci cand era evident ca cel care are mingea este in situatie clara de a marca. Pe vremea cand eram copii, asta era cam singura situatie in care faultam voit. Dupa ce a incasat ca de obicei un “Cum adica?” frontal, tata mi-a explicat ce si cum e cu tipul asta de fault. Cel care faulteaza isi da seama ca daca nu opreste actiunea adversarilor, se va ajunge intr-o situatie periculoasa unde va fi nevoit sa faulteze in careu, cel mai probabil, si mai bine opresti actiunea din timp decat sa te trezesti ca ii dai adversarului un 11 metri. Tare m-a intristat sa aflu ca se face asa ceva in fotbal. Dar si mai tare m-a intristat continuarea: “Se mai fac faulturi tactice pentru a scote adversarul din ritm. [cum adica?] adica atunci cand ii iese tot, pase, driblinguri, goluri -incepi sa ii fragmentezi prin orice mijloace jocul. Faulturi, mingi trimise in aut, te prefaci accidentat si stai minute intregi pe jos, de-astea.”

Cred ca aceea a fost ziua in care fotbalul si-a pierdut iremediabil inocenta in ceea ce ma priveste. Dar trebuie sa recunosc ca din arsenalul stiintei mele de a fi fericit, faultul tactic e la loc de mare cinste. Spre exemplu, am abservat ca Internetului ii cam ies toate in ultimele ore: ma tine ba in mailuri, ba pe Facebook, ba pe Hotnews, ba pe messenger – asa ca am decis sa ii trag un fault tactic si sa ies la o plimbare in soarele asta atat de tentant. Si cu ocazia asta imi iau cu mine si un aparat foto cu film, sa mai fac un fault tactic si la digital, in genere, ca parca prea ii ies toate pasele in ultimii ani.

Hai s’avem o saptamana faina!

Am tot incercat in ultima vreme sa ma detasez de orice forma de “suporterism”. De prea multe ori am ratat un spectacol sportiv din cauza ca tineam (aproape mereu mi se intampla asta) cu echipa care pierdea urat, frumos sau stupid. Insa nu ma pot abtine sa nu tin in continuare cu Sportul Studentesc. E singura echipa in cazul careia imi scapa cate un verb la persoana intai plural iar stadionul din Regie e cel mai des calcat de mine. Nu ajungem in cupele europene, ne batem an de an la promovare sau la retrogradare, suntem echipa cu care ceilalti isi fac calcule de trei puncte. Cu toate astea, la Sportul gasesti ceva ce nu prea mai are nimeni. Placerea de a juca fotbal, de a da de cateva ori pe an calculele granzilor peste cap. Iar asta pentru suporterii Sportului (sunt o groaza de glume legate de numarul lor infim) sunt o gura de aer proaspat din care traim pana cand o Gasca Nebuna isi face iar aparitia in Regie, odata la cativa ani. Dupa ce etapa trecuta Sportul a batut pe liderul Dinamo la el acasa, jocul mai degraba decat rezultatul anunta ca un nou grup de nebuni a reinceput sa joace fotbal de placere, cu pusti de 15 si 16 ani pe teren. Si intotdeauna cand placerea de a face ceva se suprapune peste organigrame si ROI-uri, ceva magic se intampla. Ce anume, habar n-am. Dar se poate intampla oricand, asa ca azi la 3 jumate o sa fiu in Regie la meciul cu CFR Cluj. Poate-poate.