Imi aduc aminte cat de tare m-a contrariat expresia “fault tactic” cand am auzit-o prima oara. Aveam vreo 5 ani si ma uitam cu tata la un meci de fotbal, desigur. Ma contraria faptul ca faultul nu se facea in situatia in care stiam eu, adica atunci cand era evident ca cel care are mingea este in situatie clara de a marca. Pe vremea cand eram copii, asta era cam singura situatie in care faultam voit. Dupa ce a incasat ca de obicei un “Cum adica?” frontal, tata mi-a explicat ce si cum e cu tipul asta de fault. Cel care faulteaza isi da seama ca daca nu opreste actiunea adversarilor, se va ajunge intr-o situatie periculoasa unde va fi nevoit sa faulteze in careu, cel mai probabil, si mai bine opresti actiunea din timp decat sa te trezesti ca ii dai adversarului un 11 metri. Tare m-a intristat sa aflu ca se face asa ceva in fotbal. Dar si mai tare m-a intristat continuarea: “Se mai fac faulturi tactice pentru a scote adversarul din ritm. [cum adica?] adica atunci cand ii iese tot, pase, driblinguri, goluri -incepi sa ii fragmentezi prin orice mijloace jocul. Faulturi, mingi trimise in aut, te prefaci accidentat si stai minute intregi pe jos, de-astea.”

Cred ca aceea a fost ziua in care fotbalul si-a pierdut iremediabil inocenta in ceea ce ma priveste. Dar trebuie sa recunosc ca din arsenalul stiintei mele de a fi fericit, faultul tactic e la loc de mare cinste. Spre exemplu, am abservat ca Internetului ii cam ies toate in ultimele ore: ma tine ba in mailuri, ba pe Facebook, ba pe Hotnews, ba pe messenger – asa ca am decis sa ii trag un fault tactic si sa ies la o plimbare in soarele asta atat de tentant. Si cu ocazia asta imi iau cu mine si un aparat foto cu film, sa mai fac un fault tactic si la digital, in genere, ca parca prea ii ies toate pasele in ultimii ani.

Hai s’avem o saptamana faina!

Am tot incercat in ultima vreme sa ma detasez de orice forma de “suporterism”. De prea multe ori am ratat un spectacol sportiv din cauza ca tineam (aproape mereu mi se intampla asta) cu echipa care pierdea urat, frumos sau stupid. Insa nu ma pot abtine sa nu tin in continuare cu Sportul Studentesc. E singura echipa in cazul careia imi scapa cate un verb la persoana intai plural iar stadionul din Regie e cel mai des calcat de mine. Nu ajungem in cupele europene, ne batem an de an la promovare sau la retrogradare, suntem echipa cu care ceilalti isi fac calcule de trei puncte. Cu toate astea, la Sportul gasesti ceva ce nu prea mai are nimeni. Placerea de a juca fotbal, de a da de cateva ori pe an calculele granzilor peste cap. Iar asta pentru suporterii Sportului (sunt o groaza de glume legate de numarul lor infim) sunt o gura de aer proaspat din care traim pana cand o Gasca Nebuna isi face iar aparitia in Regie, odata la cativa ani. Dupa ce etapa trecuta Sportul a batut pe liderul Dinamo la el acasa, jocul mai degraba decat rezultatul anunta ca un nou grup de nebuni a reinceput sa joace fotbal de placere, cu pusti de 15 si 16 ani pe teren. Si intotdeauna cand placerea de a face ceva se suprapune peste organigrame si ROI-uri, ceva magic se intampla. Ce anume, habar n-am. Dar se poate intampla oricand, asa ca azi la 3 jumate o sa fiu in Regie la meciul cu CFR Cluj. Poate-poate.

Pentru mine e clar ca fara un Dumnezeu personal, care sa aiba in spate cel putin vreo 2000 de ani de traditie, nu am fi avut azi o carta a drepturilor omului. Faptul ca Dumnezeu a devenit subiectul unor predicate umane (iubeste, creeaza, iarta / uraste, pedepseste) l-a facut mult mai “simpatic”/perceptibil/comunicabil omului. E greu sa intri in relatie cu ceva abstract, despre care poti spune mult mai usor ce NU este decat ce este.

Din momentul in care Dumnezeu a devenit Persoana, omul a crescut valoric atat in ochii sai cat si ai semenilor. De la rob a devenit Fiu al Lui. Dupa cateva mii de ani de relatie personala intre om si Dumnezeu, fara de care religia ar fi ramas un vector obscur al civilizatiei umane (cred), am ajuns la finalul acestei relatii. Omul e prea ocupat pentru a mai avea o alta relatie in afara uneia cu el insusi. E atat de plin de el incat nimic altceva nu mai incape.

Ca o reminiscenta schimonosita a ceea ce ar fi putut fi, dar nu mai este, omul il mai evoca pe Dumnezeu doar pentru a-si sprijini concluziile care ii convin si nu pe cele care l-ar scoate din zona de confort. Asa ca lui Dumnezeu nu-i mai ramane sa iubeasca decat ceea ce iubesc eu si nimic altceva, sa urasca fix ceea ce urasc eu si sa ierte doar ceea ce spun eu ca merita sa fie iertat.

Ca si cand numele asta, Dumnezeu, de-asta se termine in “eu” si nu in tu, el, sau noi.

Iar despre ceva care mă enervează. E un curent destul de prezent – ardeleni care fac toti “sudistii” mitocani, sau mitici, cum le zic ei. E clar pentru mine ca ai aceleaşi şanse de a da peste un mitocan în sud câte ai de a da peste un ins de treabă în Ardeal. Dar absolut toţi ardelenii de treabă pe care i-am cunoscut nu credeau ca sunt singurii din România. Aşa ca cei care clameaza ca e suficient sa fii ardelean ca sa fii o persoana deosebită sunt tocmai aceia care infirmă ceva ce ar fi putut fi o regula.